Viaţă

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInRedditPinterest


copyright: storygag.com

Nu știu cât de mult poţi coborî, ca să te mai poți și întoarce. Ierarhiile par deseori inutile, la fel ca stradania de a le parcurge doar în sensul stabilit ca fiind cel cuvenit. Într-o zi am vazut în metrou, cercetând netulburat paltonul soios al unui bătran, un gândac de bucatarie mare şi roşiatic. Întâi am văzut gândacul şi după aceea bătrânul, de parcă omul era fiinţa parazitară pe care gândacul de bucatarie din metrou o purta atașată de abdomenul lui. Iar bătrânul târa după el un căruciorul încropit din resturi de fiare și un miros puternic, înțepător.

Pe oamenii fără adăpost am vrut să-i cunosc pentru că nu puteam suprapune peste realitate imaginea pe care mintea mea o alcătuise din crâmpeie aleatorii. Bănuiam povești, stări şi cadre sordide, apoi înlanţuirea operaţiilor mentale se întrerupea într-un nimic mâzgoz, nedesluşit. Ce nu pricepeam era cât de mult te puteai chirci în propria viaţă păstrându-te fiinţă umană pe de-a-ntregul.

Mai întâi cred că am cunoscut-o pe Cristina. Bondoacă, veselă, cu retard mental şi aer naiv, ne-a cerut un număr impresionant de prezervative şi l-a chemat pe bărbatul ei ca să mi-l arate şi mie. Iar bărbatul voinic şi mai înalt cu două capete decât ea a luat-o drăgăstos pe după umeri şi i-a zis “nebuna mea”. Şi niciun gest nu ar fi părut atunci mai tandru decât ăla. Apoi mi-au arătat unde stau: o maşina abandonată, parcată în faţa gării. Aveau o plapumă roz, haine, farfurii şi jucării de pluş care priveau cu ochi de plastic prin geamul din spate. Până la urmă, a trăi pe străzi nu înseamnă mai puţin decât a trăi.

Cristina ne-a dus mai apoi şi la ceilalţi. I-a organizat repede, scoțându-i din canale sau gară, ca să primească pachetul de la ambulanța socială. Dumitru, Florin, Viorica… “Data naşterii o stiţi? Sigur că da! Dar vorbeşte mai încet, că nu trebuie să ştie toată lumea!” O femeie abia ghicită sub hainele groase mi-a aruncat o privire urâtă, apoi s-a uitat în jur, suspicioasă. Abia îi rostisem numele. Era 10 noaptea, un frig cumplit şi în afară de cei din jurul ambulanţei sociale, mai nimeni pe stradă. Dar ii era ruşine. Lângă noi, Cristina făcea ordine printre ultimii veniţi. “Aştia din canale sunt toţi aurolaci!”, mi-a explicat cu toată cunoaşterea și disprețul din lume. Acolo, de unde mai jos parcă nu mai puteai coborî, într-o masă aparent amorfă, se instaura aceeaşi împărţeală socială.

Cand am ajuns însă în hruba din mijlocul campului din Giuleşti zemuind de apă şi gunoaie, imaginea m-a plesnit peste ochi exact ca sârma întinsă în dreptul intrării căptuşită de întuneric. În lumina galbenă a unei lumânări am ghicit greu formele adunate în jurul meu. Un pat lipit de peretele negru şi mucegăit, un barbat şi o femeie chirciţi sub un morman de pături şi plăpumi, un scaun acoperit cu o foaie de ziar, iar pe el, un măr stricat şi câteva borcane desfăcute, cu resturi nedeslușite în ele. O hrubă care imi amintea de ghena blocului cu patru etaje, pe care le coboram în copilărie bălăngănind într-o mână găleata plină de gunoi, ca să o vărs în primul tomberon spart şi ruginit, încercând să mă îndrept apoi în vârful picioarelor prin zeama de pe jos, până la robinetul împăienjenit care ieşea din peretele negru doar ca să-ţi împroaște un jet de apă în găleata împuţită.

Mai este şi Mariana, cea care mi-a vorbit timid în franceză, în 104 care ne-a luat de la adăpostul de noapte de la marginea orașului, ca să ne ducă în mijlocul lumii frumos trăitoare. Şi doamna Eugenia, bătrâna cu semipareză, care îmi arăta hainele pe care s-a chinuit să le spele: “Uite, m-am spalat şi eu, am spalat şi hainele. Nu pot să stau altfel.” A pus casa pe numele unei nepoate care a dat-o apoi afară.

Habar nu am cât de jos poţi să cobori, dar viaţa se trăieşte și pe stradă. Adaptabilitatea este uimitoare, iar regulile rămân aceleaşi.

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInRedditPinterest


Olga Gadea
16-11-2015

developed and designed with by