Formele fundamentale ale angoasei (Fritz Riemann)

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInRedditPinterest


Copywrite: http://claralieu.deviantart.com/art/Paths-XI-327398687

Teama pe care o simtim este uneori nedeslusita, fara o cauza anume: stim ca este acolo, dar nu stim ce  provoaca. Specialistii folosesc termeni precum anxietate, angoasa, teama, frica, fobie, in functie de mai multe aspecte, printre care specificul starii, dar si cat de cunoscut este obiectul care o provoaca, anxietatea fiind considerata, de exemplu, frica irationala, fara obiect. Nu vom face insa aici aceste diferentieri, deoarece ele nu sunt relevante pentru cartea prezentata mai jos si anume: „Formele fundamentale ale angoasei”, cea mai apreciata lucrare a unuia dintre cei mai cunoscuti psihoterapeuti germani, Fritz Riemann (1902-1979). Nu este o carte adresata doar specialistilor in domeniu, iar autorul foloseste termenul angoasa in sensul larg, indiferent de cat este sau nu de clar definit obiectul care genereaza teama.

Nu putem trai fara angoasa, face parte din viata noastra, dar putem dezvolta mecanisme prin care sa o atenuam, prin care putem sa-i facem fata, precum increderea, speranta, puterea, curajul sau cunoasterea. Nu exista metode minune prin care sa putem scapa definitiv de angoasa. In ideea ca angoasa face inevitabil parte din viata noastra, privind-o cu curaj, poate ca am putea intelege ca ea ne poate atat activa (prin incercarea de a-i raspunde si de a schimba situatia), cat si paraliza (atunci cand evitam confruntarea cu ea si stagnam in situatie, inhibandu-ne dezvoltarea ulterioara) (Reimann, 2005, 9-11).

Angoasa exista in orice stadiu de dezvoltare al individului, luand insa mereu alte forme, altul devenind obiectul ei si altele mecanismele de aparare in fata ei. Angoasa apare, practic, la orice incercare noua, la orice lucru facut pentru prima data (primii pasi ai unui bebelus, prima zi de scoala, prima intalnire, prima zi de lucru etc.). Este acea angoasa normala, pe care o au toti oamenii. Mai exista insa si angoasele care sunt tipice doar pentru anumite persoane, cum ar fi cele declansate de singuratate, multime, spatii inchise, paianjeni, practic orice lucru putand deveni obiect al angoasei (idem, 10-13).

Dar avem in noi doar patru angoase de baza, din care se desprind toate celelalate, aceste angoase fiind determinate de patru cerinte/impulsuri fundamentale, contrarii si in acelasi timp complementare, care ne insotesc intreaga viata. Angoasele se opun, practic, indeplinirii acestor cerinte:

  1. cerinta de a deveni un individ inconfundabil, delimitandu-ne dintre ceilalti (proces despre care a vorbit si Jung), cerinta careia i se opune angoasa de a deveni tu insuti, a devenirii de sine, de individualizare, angoasa de a nu ne pierde apartenenta la o comunitate, deci angoasa de singuratate si izolare data de diferentele care ne pot face sa ne izolam sau sa fim respinsi de ceilalti;
  2. cerinta de a ne deschide cu incredere inspre ceilalti, catre exterior (cerinta antitetica primeia) si de a ne lasa in voia a ceea ce nu tine de noi insine, adica de propriului Eu, cerinta care determina insa angoasa de autodaruire, de a deveni dependenti, de a nu putea trai conform propriilor dorinte, de a renunta la noi in pentru a ne adapta exteriorului;
  3. cerinta de a tinde catre ceea ce este durabil, de a ne proiecta in viitor ca si cum viitorul ar fi previzibil si sigur, iar timpul nostru nesfarsit (dorinta de a ne intemeia o familie, de a ne construi o casa etc.), cerinta insotita insa de angoasa de schimbare, angoasa fata de specificul trecator al vietii noastre, fata de a incerca ceva nou, fata de a intra in ritmul neoprit al vietii;
  4. cerinta de a fi mereu gata sa acceptam schimbarea (contrara celei anterioare, nr. 3), de a fi mereu deschisi la nou, de a nu ne opri, cerinta indeplinirii careia i se opune angoasa de necesitate, angoasa limitarii, din exterior, a libertatii si posibilitatilor noastre (idem, 16-18).

Cat si cum se manifesta aceste angoase depinde insa de specificul nostru somatic si psihic, de mediul in care ne-am nascut si am crescut, de copilaria noastra. Atunci cand o angoasa dureaza prea mult timp sau depaseste o anumita intensitate, ea poate deveni patologica sau un factor de stres. Cele mai stresante angoase sunt cele din copilaria timpurie, in care nu sunt inca dezvoltate mecanismele de aparare impotriva lor, de aceea este nevoie de sustinerea din afara, a parintilor. Fara sprijin exterior si fara aparare proprie, copilul poate prezenta tulburari infantile de dezvoltare. Nivelul angoasei poate depasi limita de toleranta, suportabilitate, astfel incat aceasta se poate transforma in panica sau in nevroza (de obicei in situatii exceptionale, precum dezastrele naturale sau razboaiele).

Fiecare dintre cele patru situatii in care una dintre cele patru angoase de baza mentionate mai sus este foarte accentuata (concomitent, prin urmare, cu renuntarea la una dintre cele patru cerinte fundamentale ale unui individ) determina o anumita structura de personalitate:

  1. personalitate depresiva (cu angoasa de a deveni tu insuti);
  2. personalitate schizoida (cu angoasa de autodaruire);
  3. personalitate obsesionala (cu angoasa de schimbare);
  4. personalitate isterica (cu angoasa de necesitate).

Structurile de personalitate cele mai echilibrate sunt cele in care nu este accentuata nicio angoasa (desi, retineti, prezente sunt toate, la fel ca cerintele fundamentale) si, mai mult, individul a invatat sa le faca fata. Este insa o situatie prea putin intalnita, dar asta nu inseamna ca toti oamenii au „probleme” (termenul nu este unul academic, dar l-am folosit pentru o mai buna intelegere). Diferentele dintre ei sunt date de nivelul la care se prezinta angoasa pe care o au ca predominanta, adica de cat de accentuata este aceasta.

Cele mai evidente structuri de personalitate sunt cele care au la baza angoasele cel mai greu suportabile, angoasele din copilarie. In cazul acesta este evidenta structura personalitatii, depasirea unor valori limita putand duce insa la varianta nevrotica a acestei structuri de personalitate, adica la forma ei culminanta: depresie, schizoidie, nevroza obsesionala si isterie.

Aceasta tipologie a structurilor de personalitate reprezinta, de fapt, cele patru atitudini de baza fata de lume si de viata, dobandite ca urmare a unui anumit istoric de viata, si este diferita de tipologiile structurate, de exemplu, in functie de constitutie si temperament, trasaturi asupra carora nu se poate interveni (idem, 20-22).

In urmatoarele patru sectiuni vom prezenta fiecare dintre cele patru structuri de personalitate si cum se raporteaza ele la relatiile cu ceilalti, relatia cu partenerul sau ce forma ia agresivitatea in cazul lor.

Angoasa de a deveni tu insuti: personalitatile depresive

Revenim la cerinta de a deveni un individ inconfundabil, astfel incat sa ne delimitam de ceilalti, cerinta careia i se opune insa angoasa de a deveni tu insuti, angoasa devenirii de sine, de individualizare, angoasa de a nu ne pierde apartenenta la o comunitate, deci angoasa de singuratate si izolare data de diferentele care ne pot face sa ne izolam sau sa fim respinsi de ceilalti. Este angoasa definitorie pentru personalitatea depresiva.

Poate ca orice iubire a vietii adulte incearca sa o restabileasca pe cea initiala: iubirea mama-copil, in care ne-am simtit iubiti neconditionat, asa cum suntem. In acelasi timp, ne nastem cu capacitatea de a iubi, dar aceasta capacitate nu se manifesta de la sine, ci trebuie stimulata. Atunci cand suntem iubiti, avem sentimentul propriei valori, iar aceasta iubire primita ne face disponibili si pentru a iubi (idem, 70).

Ce se intampla insa cu personalitatile care dezvolta angoasa fata de devenirea de sine, care evita sa-si descopere adevaratul Eu?

In primul rand, partenerul va fi intotdeauna supraevaluat, idealizat, aparand tendinta de dependenta fata de el (dar, in acelasi timp, si tendinta de a-l face pe celalalt dependent, la randul lui), deoarece personalitatile depresive considera ca fara partener nu au cum sa-si exprime iubirea si nici nu au cum sa fie iubiti (deci trebuinte pe care acestia cred ca nu si le pot indeplini singuri). Adica ceea ce psihologul german Erich Fromm spunea in: „Am nevoie de tine pentru ca te iubesc” si „Te iubesc pentru ca am nevoie de tine”. Tendinta personalitatilor depresive este de a ramane cat mai aproape de celalalt (dezvoltand angoasa de pierdere), iar depresia despartirii poate atinge limitele disperarii. Practic, o personalitate depresiva se dedica, se livreaza complet partenerului, considerand ca aceasta este cea mai buna metoda de a-l tine pe celalalt aproape. Solutia pentru astfel de personalitati o reprezinta dezvoltarea autonomiei, a unei cat mai mari independente, dar acest lucru presupune constientizarea propriului Eu, o anumita desprindere de celalalt, deci infruntarea angoasei de pierdere. Astfel incat depresivul renunta la devenirea sa ca persoana, dar aceasta problema ramane deseori inconstienta. Realitatea este ca, pana la urma, devenirea de sine si dezvoltarea autonomiei implica deosebirea fata de ceilalti si o mai mica nevoie de ei, deci, inevitabil, o oarecare izolare. Cu cat avem un Eu mai slab, cu atat suntem mai dependenti (si mai apropiati) de ceilalti (idem, 72-73).

Cum am mentionat mai sus, specific personalitatilor depresive este acea tendinta de idealizare, de supraevaluare a celorlalti si de devalorizare a propriei persoane, pentru ca necrezandu-i cat mai buni pe acestia, relatia cu ei nu poate oferi incredere si, implicit, o dependenta cat mai mare. La randul lui, individul cu personalitate depresiva, in ideea de a nu supara si genera conflicte care sa-i indeparteze pe ceilalti de el, manifesta deseori modestie exagerata, culpabilitate, chiar diverse forme de masochism, fortandu-si limitele tolerantei, invidie fata de cei care iau de la viata ceea ce ar lua si el daca nu i-ar fi frica (idem, 74).

Personalitatea depresiva are ca specific si o foarte neconvingatoare sau neclara exprimare a dorintelor, astfel incat, inevitabil, acestea ajung sa nu se mai indeplineasca, iar persoanele in cauza sa fie dezamagite si sa se autocompatimeasca, dand vina insa pe factori externi precum ghinionul, „doar mie mi se putea intampla asa ceva” sau un anumit context si neintelegand ca neimplinirile acestor asteptari au fost generate chiar de ei. Uneori, autocompatimirea, mila de sine, determina o anumita satisfactie care poate fi suficienta astfel incat sa nu isi mai doreasca altceva (idem, 77).

Depresivul si iubirea

In ceea ce priveste relatiile de iubire, persoanele cu doar cateva accente de personalitate depresiva, au caracteristici dintre cele mai favorabile unei relatii autentice: o mare capacitate de iubire, de empatie, de sacrificiu, ramanand alaturi de celalalt indiferent de greutati si oferindu-i asadar partenerului sentimentul de protectie si afectiune neconditionata. Cand angoasa de pierdere atinge apogeul, persoanele cu puternice accente depresive, pot merge, in cazul separarii, chiar pana la incercarea de suicid, deoarece aceste persoane ajung sa nu traiasca decat prin partener, identificandu-se intru-totul cu ceea ce simte, gandeste sau doreste acesta. In aceasta simbioza, granita dintre cele doua Eu-ri este foarte difuza, deci devenirea de sine aproape o utopie (idem, 78-81).

A fi partener intr-o relatie presupune a mentine o distanta creatoare, care da ambilor parteneri posibilitatea de a fi ei insisi, de a se dezvolta in sine, ca entitati separate. Adevaratul parteneriat este posibil numai intre indivizi de sine statatori, si nu intr-o relatie de dependenta a unuia fata de celalalt”.

De subliniat ca in cazul acestui tip de personalitate, primeaza nu sexualitatea, ci afectiunea, tandretea, iubirea. Ele sunt fundamentul care permite mai apoi manifestarea sexualitatii (idem, 82).

Depresivul si agresivitatea

Este de la sine inteles ca o personalitate marcata de angoasa de pierdere, de despartire, deci care se teme sa-i piarda pe cei din jurul sau, nu are cum sa-si manifeste direct agresivitatea, acest lucru putand duce la indepartarea celorlalti. Depresivul va construi asadar o ideologie pacifista, negand atat agresivitatea din interiorul lui, cat si pe cea din exterior. Atunci cand cineva manifesta agresivitatea asupra lui, o minimizeaza, o transforma in ceva inofensiv fata de care nu are rost sa reactioneze, justificandu-si astfel reactia pacifista, de aparenta superioritate morala, in realitate, o forma mascata de agresivitate. Practic, isi refuza propriile trairi, afecte. De multe ori se situeaza in rol de martir si de victima, neavand insa nicio problema cu a-l face pe celalalt sa se simta vinovat, desi agresivitatea celuilalt este starnita, practic, tocmai de umilinta lui rabdatoare. Si astfel, intr-o perfecta relatie sadomasochista, rolurile se inverseaza, iar „sfantul” devine „calaul” si „pacatosul”, „chinuitul”. Grija excesiva fata de partener, devenind sufocanta, este si ea o forma de agresivitate, un fel de „viol cu blandete” (idem, 83-85). La fel de agresive fata de celalalt, prin efectul de istovire pe care il declanseaza, sunt lamentarile, victimizarile, plangerile frecvente.

Cele doua reactii principale ale celui implicat intr-o relatie cu o persoana depresiva sunt: a) se simte din ce in ce mai vinovat si mai constrans sa se implice in relatia respectiva, b) realizeaza nefirescul sentimentului de culpabilitate sau doar i se pare prea greu de suportat acest sentiment si iese din relatie (idem, 85).

Dar agresivitatea depresivului poate lua si forma autoagresivitatii, atunci cand nu gaseste caile de a se manifesta in exterior. Este acea situatie in care reprosurile, acuzele pe care voia sa le adreseze celuilalt se intorc asupra siesi, ajungandu-se uneori pana la autodistrugere sau ura de sine (fie ea constienta sau nu). Uneori, ura de sine se declanseaza in primii ani de viata, cand copilul, considerand ca ar putea fi perceput ca rau (deci respins), intoarce asupra lui ceea ce ar vrea sa arate celor din jur, neinvatand asadar cum sa-si manifeste agresivitatea intr-un mod adecvat, cum ar fi de exemplu, la varsta adulta, o anumita atitudine sau o privire mai ferma. „Mania neputincioasa, agresivitatea frustrata, sentimentele de ura si de invidie pe care trebuie sa le reprimam in copilarie ne fac depresivi, ne lovesc, ne pun la podea, cu atat mai mult in copilarie, cand, din cauza dependentei si neajutorarii noastre, nu le putem admite. Numai atunci cand copilului ii este permis sa isi manifeste afectele si agresivitatea el poate invata cum sa procedeze cu ele. (…) Forma matura a elaborarii agresivitatii se poate obtine numai facand experiente cu propria agresivitate. Agresivitatea sanatoasa si constienta de sine este o componenta esentiala a sentimentului propriei valori, al sentimentului valabilitatii personalitatii naostre si mandriei noastre sanatoase” (idem, 87).

Agresivitatea intoarsa asupra propriei persoane nu se manifesta insa doar prin autoreprosuri, autopedepsire, ura de sine, autodistrugere, ci si prin somatizare, aceasta ajungand sa se manifeste inclusiv prin boli grave.

Somatic, exprimarea conflictelor psihice ale structurilor depresive poate consta in:

Factorii ereditari si relatia cu mama

Aspectele depresive ale personalitatii se leaga de factorii ereditari pozitivi ai personalitatii si anume: o mare disponibilitate afectiva, capacitatea de a iubi, empatie ridicata. Pentru ca este greu sa te desprinzi de ceva in care investesti atat de mult, nu este deci de mirare ca aceasta prespune calitati precum fidelitatea, statornicia.

In ceea ce priveste factorii familiali, aici este fundamentala relatia cu mama, care poate genera doua situatii gresite: rasfatul si frustrarea. Din cauza dependentei de mama din prima perioada de viata, imaginea ei ajunge sa fie interiorizata de catre copil, devenind o parte a psihicului lui, iar felul in care acesta isi percepe mama se va manifesta apoi chiar in atitudinea pe care o va avea fata de el insusi, mai tarziu, mai ales ca adult.

In primul caz, al rasfatului, mamele care isi rasfata copiii sunt deseori ele insele personalitati depresive, caracterizate de angoasa de pierdere a iubirii copilului, astfel incat grija fata de acesta se manifesta excesiv, iar copilul nu are prilejul de a intelege ca renuntarile pot fi uneori atat necesare, cat si sanatoase. Aceste mame, in multe situatii mame singure sau dezamagite de partener, mame care isi concentreaza intreaga atentie asupra copilului, sunt mamele care isi doresc, la nivel subconstient, dependenta permanenta a acestuia fata de ele, astfel incat copilul sa ramana, cel putin la nivel emotional, „bebelus”. Sunt mamele care isi iau in brate copilul la primul tipat, care acopera cea mai mica suparare cu afectiune si tandrete, care se interpun intre copil si mediul exterior ca un scut menit sa-l protejeze pe acesta de orice neplacere, astfel incat copilul nici nu mai are prilejul sa-si exprime afectele si sa invete cum sa gaseasca singur solutii pentru disconfortul sau. Copilul ajunge deseori sa nu mai faca nimic fara aprobarea mamei, sa perceapa de multe ori mediul exterior ca fiind unul plin de pericole sau chiar sa nici nu mai aiba dorinte proprii, dezvoltand comoditate si asteptare pasiva. „Renuntarea masiva la dorinte, vointa si impulsuri aduce cu ea o lipsa generalizata de experienta in ceea ce priveste raporturile cu lumea, prin care individul este din ce in ce mai mult impins spre dependenta de altii. (…) Din cauza slabiciunii Eului sau, stapanirea vietii i se pare o sarcina monstruoasa de care se teme si in fata careia se resemneaza.” (idem, 90-92).

Cea de-a doua situatie este cea a frustrarii, in care apare tiparul mamei incapabile de prea multa iubire (de multe ori cu un istoric familial lipsit de afectiune, deci mama care a suferit, la randul ei, in propria copilarie) si care, din lipsa de empatie, nu intelege foarte bine trebuintele copilului. Acesta devine resemnat, ajungand sa perceapa lumea ca pe un loc de la care nu are nimic de asteptat (ulterioara lipsa de speranta a personalitatilor depresive, care invata sa fie puternice doar pentru a suporta situatia, nu si pentru a o schimba). Sunt pesimistii fara perspectiva unui viitor mai bun si care oricum nu se pot bucura de nimic din ceea ce au, anticipand totodata doar dezamagire in cazul in care ar incerca ceva. Pe langa resemnarea invatata de timpuriu, individul invata si ca nu merita sa fie iubit, capatand sentimente de inferioritate fata de ceilalti (idem, 95-98).

Astfel, imaginea interiorizata a mamei ajunge o parte importanta a psihicului copilului, determinand o parte a structurii sale de personalitate. Atunci cand aceasta imagine este reprezentata de o mama ostila sau una suprasolicitanta, respingerea fata de aceasta componenta interioara poate fi atat de mare, incat se poate ajunge chiar pana la sinucidere.

Ca un rezumat, structurile depresive pot prezenta aspecte diferite, in functie de cat de accentuat este tiparul personalitatii lor. Indivizii cu accente minime de personalitate depresiva sunt, asa cum am mai spus, persoanele cu capacitate foarte mare de empatizare (prin tendinta de identificare cu celalalt, data fiind slabiciunea si trecerea pe planul II a propriului Eu). De multe ori insa, aceasta persoana ajunge sa fie folosita de ceilalti si, identificand egoismul acestora si manifestand invidie fata de capacitatea lor de a obtine ceea ce isi doresc, depresivul ajunge sa-si ridice comportamentul la nivel de virtute si ideologie, pe baza unei asa-zise superioritati morale (idem, 113).

Specifice personalitatilor depresive sunt profesiile in domenii pedagogice sau caritabile, precum asistenta sociala (pentru ca depresivul se poate simti responsabil pentru tot, traind mai mult prin altii decat prin el insusi), religiozitatea (pentru ca presupune sacrificiu, smerenie, resemnare).

Exista diverse trepte ale personalitatii depresive care pot corespunde cu contemplativii tihniti – introvertitii pasnici – modestii si timizii – cei care sunt inhhibati in exprimarea propriilor cereri si in autoafirmare – comozii si pasivii – cei caracterizati de asteptare pasiva si care se asteapta la o viata de trandavie – lipsitii de speranta – depresivii – melancolicii. Dupa aceasta limita pot urma adictiile (care intaresc doar temporar Eul) sau chiar sinuciderea (idem, 117).

 Personalitatile schizoide si angoasa de autodaruire

Consideram uneori ca ne putem diferentia mai bine de ceilalti si ca ne putem proteja mai bine propria individualitate, atunci cand suntem cat mai independenti, cand nu stabilim relatii care sa presupuna sa ne raportam si la alte pareri in afara de a noastra sau cand nu avem obligatii fata de nimeni. Se dezvolta atunci dorinta de izolare, distantare, de a stabili limite cat mai clare si implicit angoasa de relationare, de apropiere interumana, adica angoasa de autodaruire. Iar ceilalti eticheteaza un astfel de comportament ca fiind rece, impersonal, distant. Pentru personalitatea schizoida, sentimente precum tandretea, iubirea, afectiunea sunt dintre cele care trebuie evitate, deoarece presupun apropierea. Cu timpul, aceasta izolare voita, duce la o scindare din ce in ce mai mare de lumea exterioara, deoarece schizoidul, evitand multe experiente, ajunge sa cunoasca din ce in ce mai putine lucruri despre ceilalti, deci sa fie din ce in ce mai nesigur in relatia cu ei. De unde imposibilitatea de orientare, indoiala, intr-o masura mult mai mare decat in cazul altor personalitati. De la: „Oare cei din jur se uita la mine pentru ca este ceva in neregula cum mine?”, se poate ajunge, in functie de cat de accentuata este latura schizoida a unei persoane, la paranoia sau inchipuiri delirante. In aceasta situatie de suprapunere a lumii interioare cu cea exterioara, cele doua se confunda, iar propriile proiectii sunt luate drept realitate (Reimann, 24-27). Schizoidul poate ajunge sa puna tot ce se intampla in exterior in relatie cu el insusi, putand dezvolta, in suspiciunile lui, un adevarat delir de interpretare. Este tot timpul in garda, atent la orice potential pericol, sesizand cele mai mici schimbari de mediu, insesizabile pentru altii (idem, 59).

Personalitatea schizoida si iubirea

Tiparul comportamental al personalitatii schizoide este simplu: orice apropiere, relationare interumana ii provoaca angoasa, deci cu cat pericolul apropierii de cineva este mai mare, cu atat creste reactia lui de indepartare, retragere. Aceste dificultati de contact se manifesta inca din copilarie, din cum se integreaza sau nu copilul in colectivul de la gradinita, de exemplu. Mai tarziu, la scoala si la pubertate, copilul cu personalitate schizoida este vazut ca un ciudat singuratic, retras, evitand relatiile cu ceilalti, mai ales cu persoanele de sex opus, citind foarte mult (personalitatile schizoide au de cele mai multe ori inteligenta peste medie). La varsta aceasta, in care dorinta sexuala devine din ce in ce mai puternica, in acelasi timp cu distantarea de ceilalti, este foarte dificila integrarea, acceptarea si intelegerea acestui nou aspect: sexualitatea. Personalitatii schizoide ii lipsesc, dupa cum aminteam mai sus, capacitatea de afectiune, tandrete, simpatie si nu in ultimul rand empatia, capacitatea de a se pune in locul celuilalt. In acest conflit intre dorinta care necesita apropiere si angoasa de apropiere, una dintre posibilitatile de rezolvare este aceea de a-l percepe pe celalalt doar ca pe un obiect sexual, satisfacator al nevoii fizice, separand trairile afective de sexualitatea propriu-zisa. Tendinta va fi de a initia doar relatii cu un potential foarte mic de a se transforma in mai mult decat un contact sexual, deci care nu vor implica apropierea cea mai periculoasa, cea afectiva. Pe de alta parte, chiar si in relatii cu potential de a presupune apropiere emotionala, afectiva, personalitatea schizoida va manifesta atat angoasa, cat si stangacie, neincredere, din cauza neexperimentarii unor sentimente. Partenerul va fi indepartat de acest comportament sau va deveni revendicativ, avand asteptari mai mari, ceea ce va speria si mai mult personalitatea schizoida, crescand angoasa lui de autodaruire. Din aceasta categorie fac parte cei care se hotarasc greu sa se casatoreasaca, desi au relatii de ani intregi (si fac acest lucru, de cele mai multe ori, la insistentele partenerului) sau cei care isi parasesc partenerul inainte de nunta (idem, 28-31).

Unul dintre cele mai importante aspecte care pot influenta relatiile afective ale schizoidului il reprezinta credinta ca nu poate fi iubit. Cu aceasta indoiala, de multe ori el va face aproape orice (ajungand chiar la sadism) ca sa obtina confirmari, desi tocmai ceea ce va face el pentru a confirma acest lucru va determina partenerul sa-l paraseasca (nu insa si atunci cand partenerul este masochist). Schizoidul va cere permanent dovezi de iubire, va face tot felul de interpretari asupra celor mai inofensive gesturi/vorbe etc., despicand firul in patru si cautand nod in papura, si poate dezvolta o gelozie aproape patologica sau delir de gelozie, existand inclusiv situatii de omucidere din aceasta cauza. Purtandu-se insa astfel incat sa nu para demn sa fie iubit, daca va fi parasit, schizoidul va resimti mai putin dureroasa despartirea decat daca s-ar fi straduit ca relatia sa mearga, iar finalul ar fi fost tot despartirea (idem, 31-35).

Personalitatea schizoida si agresivitatea

In lipsa acelor relatiile interumane profunde care sa-i dea sentimentul de siguranta, protectie, personalitatea schizoida se percepe ca pe o fiinta neajutorata, expusa pericolelor. Cercul de protectie de care are nevoie acest tip de personalitate este mult mai larg decat al celorlalte persoane, iar reactia atunci cand simte ca cineva ii depaseste aceasta granita, mult mai agresiva. Reale sau imaginare, aceste pericole par a-i ameninta intreaga existenta. Agresivitatea schizoidului este o reactie imediata, fara nicio restrictie, deoarece schizoidul, lipsindu-i empatia, nu este interesat de efectul agresivitatii sale asupra celorlalti si nici nu incearca sentimente de culpabilitate. Unii dintre cei mai cunoscuti criminali in serie sunt dintre cei fara legaturi interumane, deci cu profunde accente shcizoide, manifestate inca din copilarie (criminalul in serie adolescent, Jurgen Bartsch, nu era lasat de catre parintii lui, in copilarie, sa se joace impreuna cu alti copii si nu avea capacitatea de a stabili relatii interumane sau de a-si face prieteni). Ca si sexualitatea, nici agresivitatea nu este integrata intr-o traire emotionala de ansamblu, fiind o simpla descarcare pulsionala.

De retinut insa ca agresivitatea poate avea in cazul schizoizilor, nesiguri in stabilirea relatiilor interumane, nu doar un rol de aparare, protectie, ci si un rol de abordare, similar incercarii stangace a adolescentilor de a se apropia de persoanele de celalalt sex (idem, 38-41).

Fundalul biografic

Cele doua teorii asupra factorilor ereditari ai personalitatii schizoide iau in calcul doua posibilitati: a) sensibilitate, labilitate si fragilitate psihica foarte accentuate, de unde nevoia de a se asigura un fel de zid de protectie si b) o expansivitate, motricitate, agresivitate pulsionala foarte accentuate, care determina respingerea si neacceptarea celorlalti, de unde dezvoltarea unei atitudini marcate de neincredere si de retragere, fundal adecvat pentru personalitatea schizoida de mai tarziu.

In ceea ce priveste factorii de mediu, formarea unei personalitati echilibrate presupune ca in prima faza a dezvoltarii sale copilul sa resimta mediul exterior ca pe unul favorabil satisfacerii tuturor nevoilor sale, pentru ca astfel sa capete deplina incredere in el. „Numai dintr-o astfel de incredere originara el poate indrazni treptat in viata sa riste sa se daruiasca, fara angoasa de a fi distrus.” (idem, 41-42). Nu este insa vorba doar despre ingrijirile indispensabile (hranire, adapost, igiena), ci si despre satisfacerea nevoii de afectiune, tandrete, iar aici intra acea tandrete corporala care se realizeaza intre mama si copilul alaptat la san. Alaptarea la san pune bazele dezvoltarii capacitatii de a te baza sau de a-ti pune sperantele intr-un alt om si ale capacitatii de a manifesta iubire si recunostinta.

Personalitatile schizoide apar deseori la copiii care nu au fost doriti, iubiti sau de care parintii nu au avut timp sa se ocupe, lasandu-i in grija altora. Copiii institutionalizati prezinta acelasi risc. Acelasi efect cu al unui mediu rece, sarac in stimuli, il are si mediul suprastimulant, in care copilul este luat de parinti cu ei in foarte multe locuri, nu are un program clar si nu i se indeplineste trebuinta de liniste, ceea ce il determina sa aiba tendinta de a-si retrage participarea sa la un cadru exterior pe care il percepe ca suprasolicitant (idem, 42-49).

Personalitatile obsesionale si angoasa de schimbare

Sunt gesturi pe care le facem pentru ca ni se par cat se poate de firesti, cand verificam de trei ori daca am scos din priza fierul de calcat sau am inchis usa apartamentului, cand apasam cu cotul sau tragem maneca bluzei intre palma noastra si o clanta, pentru ca pe clanta sunt foarte multi microbi, cand scriem liste ordonate cu ce urmeaza sa facem intr-o zi, cand aranjam iritati tabloul de pe perete care atarna putin intr-o parte, cand asezam obiectele de pe birou sau umerasele din dulap intr-o anumita ordine si nu in alta, adica in ordinea desavarsita, cea pe care doar noi o stim cel mai bine. Sunt si ganduri pe care le avem automat, parandu-ni-se cele firesti: „Care dintre decizii este cea buna?”, „Si daca se termina?”, „Dar daca fac asta, ce se va intampla?”, „Ce va zice lumea?”.

O alta structura de personalitate pe care o gasim in „Formele fundamentale ale angoasei”, lucrarea psihoterapeutului german Fritz Riemann, este personalitatea obsesionala, personalitatea caracterizata prin angoasa de schimbare.

„Tine de natura noastra sa cream ordini si reguli de comportament pe care sa le respectam cu regularitate. Putem insa vorbi despre obsesie numai atunci cand nu mai putem face altfel, cand nu putem face a numite lucruri decat intr-o anumita forma, chiar daca este absurd.” (Reimann, 168).

Atunci cand se repeta, anumite aspecte ale vietii nostre devin familiare si ne ajuta sa dezvoltam acele calitati care le corespund, altfel, ele se vor atrofia. Nu vom invata sa iubim daca vom experimenta doar relatii scurte sau ne vor caracteriza mai degraba perioade lungi de de singuratate. Durabilitatea lucrurilor are totodata si un alt rol: ne da impresia ca acele lucruri nu sunt efemere, deci actioneaza impotriva spaimei ca suntem trecatori. Insasi acceptarea unei prezente divine, caracterizata prin eternitate, vine din nevoia noastra de durabilitate.

Atunci cand o personalitate este caracterizata prin spaima de efemer, de caracterul trecator al vietii, acest lucru se va manifesta prin dorinta foarte puternica de a nu vrea sa existe un final, de a pastra lucrurile neschimbate, mai ales cele devenite cunoscute, familiare, iar acest lucru confera siguranta. Pentru asigurarea sigurantei, planificarile vor fi facute in amanunt, iar obisnuintele si principiile vor deveni reguli rigide, inflexibile, experientele noi fiind respinse, evitate. Dar experientele noi ne ajuta sa experimentam, sa descoperim, deci ne ajuta sa evoluam. Refuzandu-le, si dezvoltarea noastra va fi inhibata. Este ca si cum am vrea sa intram in apa doar cand vom sti sa inotam, dar nu vom avea niciodata cum sa invatam sa inotam, fara sa intram in apa (idem, 124-125).

Caracteristice unei structuri obsesionale se pot manifesta insa in diferite aspecte ale vietii cotidiene si, asa cum am specificat in articolul anterior, referitor la persoanele depresive, limitele pana la care se poate dezvolta acest tip de personalitate sunt diferite de la individ la individ. Exista persoane care isi fac rezerve de haine si le poarta doar pe cele uzate, pentru a nu consuma rezervele, persoane care colectioneaza timbre sau monede (astfel de colectii nu se pot termina niciodata, deci reprezinta garantia eternitatii si refuza efemeritatea), persoane care vor sa detina controlul, care incearca sa situeze totul intr-un cadru fix, in care sa nu se poata intampla nimic neprevazut. Deciziile sunt greu de luat de catre un individ obsesional care vrea sa stie toate detaliile, pentru ca viitorul care va urma respectivei decizii sa fie cat mai bine cunoscut dinainte. In relatii, o astfel de persoana incearca sa impuna partenerului si copiilor un fel anume de a fi. In psihoterapie, pacientul se opune manifestarii spontane a trairilor sau interpretarii viselor, invocand posibilitatea existentei mai multor variante de interpretare, deci nesiguranta alegerii variantei corecte (idem, 125-131). C

Refuzand schimbarea, personalitatile cu caracteristici obsesionale nu pot accepta opiniile dierite ale celorlalti si acest lucru se manifesta prin intoleranta, atitudini dictatoriale, dogmatism. Mereu vigilent ca haosul sa nu se instaleze, obsesionalul incearca sa il fixeze in legi si reguli, fiind atent la orice detaliu. Orice abatere il irita, ii aminteste de pericolul instalarii haosului, de pericolul de a nu mai detine controlul. Orice mica greseala poate fi „inceputul sfarsitului”.

Tot ce intreprind aceste persoane este cu scopul de a-si stapani angoasa de schimbare, devine un fel de datorie interna, iar asta in conditiile in care viata reprezinta o insiruire de evenimente complexe si deseori neprevazute, deci aceasta incercare este zadarnica. Datoria interna, chiar si in situatiile in care individul isi da seama de inutilitatea faptelor lui, apare sub forma ritualurilor, actiunilor compulsive, actiuni la care nu se poate renunta, oricat de absurde ar fi (asezarea obiectelor doar intr-o anumita rdine). Obsesiile apar din frica de a indrazni, de a incerca ceva nou, din frica de spontaneitate, iar repetarea compulsiva a unor actiuni familiare recreeaza senzatia de stapanirea a situatiei, control, siguranta. Cand in viata noastra apar actiuni care nu sunt obligatorii, dar la care nu putem renunta (precum stergerea ritualica a prafului, de parca acest lucru ar putea opri depunerea lui permanenta), trebuie sa ne intrebam insa de la ce anume a pornit aceasta compulsie, ce anume am vrut sa evitam, de la ce decizie am vrut sa ne sustragem. De exemplu, compulsiunea de a spala frecvent organele genitale poate proveni din conceptia ca impulsurile sexuale sunt „murdare”, deci si actul sexual sau masturbarea.

La obsesionali apar frecvent actele ratate ale lui Freud, deoarece ei, rigizi si inflexibili in tipare si cadre fixe, isi refuleaza impulsurile vitale, dar acestea ies la iveala sub forma actelor ratate. Aceste acte ratate sunt cele care scapa controlului si arata, de fapt, ceea ce obsesionalul incearca sa ascunda (idem, 131-135). In aceasta situatie sunt, de exemplu, neindemanaticii care scapa din mana vaza cea scumpa sau paharul de vin pe rochia persoanei antipatizate, situatii in care nu pot fi facuti responsabili pentru gesturile lor.

Obsesionalul si iubirea

Daca in cazul depresivului dorinta de a-l face pe celalalt dependent de el vine din teama de a nu-l pierde (angoasa de pierdere), in cazul obsesionalului apare aceeasi dorinta, dar motivul este altul: pentru a detine controlul. Iubirea, mai ales in forma ei pasionala, prin fluctuarea si efemeritatea sentimentelor, nu este compatibila cu nevoia de siguranta a acestui tip de personalitate. In relatii, persoana cu caracteristici ale structurii obsesive, va avea insa calitatea de a fi extrem de responsabila si de a-si respecta intocmai hotararile. Insa dupa cum am mentionat si mai sus, in relatii, obsesionalul incearca sa-i impuna partenerului conditii si reguli, un fel anume de a fi, sa-l modeleze intr-un fel convenabil lui, fel in care sa poata detine controlul. Chiar daca intrarea intr-o relatie poate fi indelung amanata, din cauza dificultatii de a lua o decizie, odata intrat intr-o relatie, obsesionalul o vede indisolubila, iar pentru mentinerea ei poate gasi nenumarate justificari rationale. Separarea, chiar daca este necesara, presupune acceptarea efemeritatii unei relatii. „Cu cat trasaturile obsesionale sunt mai puternice, cu atat casatoria este vazuta mai mult ca un contract juridic, cu drepturi si indatoriri strict stabilite.” (idem, 135-137).

In confruntari, obsesionalul este inflexibil si prea putin intelegator, cedand foarte greu, chiar si cand realizeaza ca nu are dreptate. II poate enumera partenerului, cu exactitate, toate momentele din trecut in care acesta a gresit si ce anume greseste in prezent, poate propune solutii aparent rationale, rezonabile, de iesire din conflict, precum respectarea unui program, dar acest lucru nu are legatura, de cele mai multe ori, cu dorinta reala de a continua relatia si nici cu afectiunea sau spontaneitatea. Daca partenerul nu pare a aprecia astfel de solutii, el considera ca acesta are prea multe pretentii.

Obsesionalul apreciaza mai mult ca oricine punctualitatea si economia, mai ales cea de timp sau de bani (aici manifestandu-se pulsiunea lui de a stapani, de a avea). Mesele sunt la ora fixa, bugetul casei este stabilit riguros, cheltuielile „nechibzuite” ale partenerului indelung dezbatute (problemele financiare reprezinta unele dintre cele mai frecvente motive de conflict in relatiile cu un obsesiv). „Pentru cei cu trasaturi obsesionale grave, lucrul cel mai important este ca partenerul sa functioneze punctual, exact, fidel si fara pierderi, ca o masina bine unsa, fara dorinte proprii si fara niciun fel de pretentii sentimentale.” (idem, 137-140). Pot aparea lipsa de empatie fata de partener si lipsa de fantezie erotica, contactele sexuale putand ajunge ele insele sa fie planificate.

In momentele in care o relatie este in faza de inceput, obsesionalul analizeaza, se asigura, isi ia toate masurile de precautie si uneori prefera sa nu faca nimic mai mult, pentru a nu-si asuma riscuri inutile.

Actele sexuale la obsesionali pot necesita existenta unui anumit context, a unei anumite luminozitati, a unui ritual de spalare, aspecte care inlatura firescul, spontaneitatea, dar care, cand nu exista, pot afecta capacitatea realizarii actului in sine.

Deseori, obsesionalul face demarcatie clara intre iubire si sex, astfel incat poate ajunge sa doreasca pe cineva sexual, dar nu sa-l si iubeasca si sa nu fie atras sexual de persoanele pe care le iubeste.

Ca parteneri, persoanele cu trasaturi obsesionale nu foarte accentuate sunt fidele si ii pot conferi celuilalt sentimentul de siguranta si de sustinere responsabila (idem, 140-142).

Obsesivul si agresivitatea

Intotdeauna precaut, obsesivul va avea grija cu manifestarea afectelor sau a agresivitatii sale, semne de pierdere a controlului. Dar, pentru ca o tendinta umana fireasca este aceea de manifestare a pulsiunilor agresive, pentru a fi justificabile, acestea gasesc o alta forma de manifestare. Spre deosebire de depresiv, care ajunge la autopedepsire, obsesionalul se regaseste in categoria celor care lupta cu fanatism in tot felul de domenii posibile: igiena, morala, religie etc. Agresivitatea lui este indreptata spre exterior, spre cei care nu respecta principiile invocate. O varianta mascata, legitima, a acestei agresivitati este si corectitudinea exagerata (profesorul care penalizeaza cea mai mica greseala, functionarul care inchide ghiseul la ora fixa, chiar daca mai este cineva la coada, in general, cei care abuzeaza de puterea lor in numele unor principii, valori etc.).

In general, profesiile specifice obsesionalilor sunt cele care confera putere si in care pot sa-si manifeste agresivitatea in numele legii, al ordinii, disciplinei (politisti, judecatori, profesori, politicieni, preoti, functionari). Sunt persoane care, in copilarie, au fost de obicei aspru pedepsite pentru momentele in care si-au manifestat agresivitatea, astfel incat au invatat sa si le mascheze (idem, 142-147).

Alte forme mascate de manifestare a agresivitatii le reprezinta incetineala, constienta sau nu (femeile carora le ia mult timp sa se pregateasca pentru a iesi din casa, intarziind in timp ce partenerul le asteapta).

Daca aceste modalitati de manifestare a agresivitatii nu vor mai fi suficiente, se va ajunge si la personalitatea obsesiva, ca la toate celelalte structuri de personalitate, la somatizare: dureri de cap, infectii intestinale, tulburari circulatorii si cardiace, pusee de tensiune etc. „In ele se joaca conflictul dintre a dori sa fii agresiv si a nu avea voie, intre puterea de a vrea sa constranga si tendinta de a nu indrazni, de a ceda, de a lasa sa i se intample.” (idem, 149). Acumularea afectelor si a nevoii de manifestare a agresiunii se mai poate manifesta prin accese de furie sau dorinta de distrugere. In cazul uneia dintre cele mai importante personalitati istorice, cancelarul de fier al Germaniei, Otto von Bismarck, se pare ca aceasta acumulare de afecte si nevoie de agresiune se manifesta prin tendinte spre crize de plans si muscarea covorului, considerand ca imaginea pe care o avea in fata celorlalti nu putea fi compatibila cu manifestarile emotiilor sale.

Fundalul biografic

Unul dintre primele tipuri de personalitate care predispune la o personalitate cu trasaturi obsesionale este copilul cu o evidenta vioiciune motric-agresiva, cu tendinta clara spre independenta si spre expansiune. Nu intra in categoria „copiilor cuminti”, deci va fi deseori criticat pentru comportamentul (de unde si tendinta de mascare a agresivitatii).

Un al doilea tipar care ar putea conduce la tendinte obsesionale in viata adulta este al copilului cu blandete nativa si cu tendinta spre a fi supus si a se adapta, calitati care, ca si cele mentionate mai sus, au rolul de a inhiba exprimarea emotiilor, atunci cand le considera nepotrivite (idem, 147-150).

Nu in ultimul rand, trebuie mentionata o inclinatie innascuta spre a regreta deciziile luate, spre a se razgandi. Este insa greu de precizat, pana la urma, cand aceste trasaturi sunt ereditare si cand sunt deja reactii la mediu. In psihoterapie, se pot identifica insa acei factori declansatori ai supraevaluarii nevoii de siguranta si permanenta, odata cu dezvoltarea excesiva a angoasei de schimbare si efemer.

In copilarie, definitorie este etapa 2-4 ani, cand copilului, dupa ce i s-a acceptat si intretinut depedenta totala fata de adultii din jurul sau, in special fata de mama, de la care a primit totul fara a i se cere nimic inapoi, incepe sa i se pretinda respectarea unor reguli, incep sa i se stabileasca niste interdictii. Problemele intervin atunci cand copilul nu si-a dezvoltat pana in acel moment un Eu suficient, care sa-l ajute sa inceapa sa exploreze si singur lumea, sa-si exprime trairile si dorintele, sa-si impuna vointa atunci cand intampina rezistente. Este faza de separare si de incepere a dezvoltarii autonomiei, de interactiune cu mediul si de primire a unui raspuns cu privire la comportamentele lui, de incepere a delimitarii binelui de rau.

Fundamental este si modul in care parintii considera ca trebuie educat copilul:

  1. a-i lasa timp pentru a intelege si a se acomoda cu ceea vor adultii;
  2. a-i impune ceva prin constrangere, dresaj fortat.

Copilul poate dezvolta astfel ori o autodeterminare sanatoasa (vointa proprie de a face lucrul respectiv), ori o atitudine de sfidare a regulilor, ori o atitudine de supunere determinata de renuntare (idem, 150-153). Acum se vor decide felul in care va alege sa-si exprime propriile pulsiuni sau modul in care isi va manifesta vointa. Ulterior, cum se trece prin aceasta faza va determina daca individul respectiv se va revolta impotriva autoritatilor sau li se va supune, daca va detine sau nu o contiinta de sine clara si corecta, vointa proprie, spontaneitate. De cum si cand i se va spune copilului „trebuie” sau „nu este voie”, despre cat de stricta sau relaxata va fi educatia lui (ambele forme, fiind extreme, deci inadecvate) si, cel mai important poate, despre cum va fi el condus spre ceea ce doresc adultii: cu blandete, pana la tranformarea acelui lucru intr-o activitate voluntara sau rigid, impus, anihilandu-i-se brutal impotrivirea si neascultarea. Acum se pun asadar bazele pentru cum isi va manifesta impulsurile la varsta adulta, pentru specificul constiintei sale morale (Supraeul in psihanaliza freudiana), constiinta morala care poate fi caracterizata prin blandete sau, dimpotriva, prin rigoare, ceea ce se va manifesta mai apoi printr-o spontaneitate, fireasca, naturala, sau printr-un autocontrol exagerat.

Deseori, parcursul unui copil cu o viitoare structura obsesionala este marcat de cearta, pedeapsa, inhibarea impulsurilor vitale, agresive, afective, inhibarea vointei proprii sau a spontaneitatii. Adica exact in acea faza de dezvoltare in care se formeaza autonomia, independenta. Cand lucrurile din jurul sau trebuie sa se petreaca mereu intr-un anumit fel si nu in altul, acest copil va resimti ca fiind gresit comportamentul care se opune acestui specific si nu in ultimul rand va resimti acest comportament ca fiind cauza retragerii iubirii parentale, desconsiderarii, pedepselor. Astfel ca devine mai precaut, mai ezitant, mai controlat. In cazurile mai grave, adultul cu un astfel de fundal biografic, atunci cand simte un impuls care intra in categoria celor pe care a fost invatat sa le considere inadecvate, simte, automat, si reflexul care inhiba acest impuls. Este asadar simplu de inteles de ce este caracterizata personalitatea de tip obsesional cu indoiala, dificultate in luarea deciziei, amanare, ezitare, existand permanent intrebare, inhiband impulsului natural: „Este bine sau rau ceea ce vreau sa fac?”. Deciziile ajung sa fie excesiv justificate, argumentate, rationalizate: ele trebuie sa fie deciziile corecte, definitive, irevocabile, altfel sunt urmate de represalii. In formele grave de personalitate obsesionala, se poate ajunge pana la a raspunde oricarui gand sau oricarui reflex, cu opusul sau. Cand aceste doua impulsuri contrare sunt aproape simultane, blocajul, paralizia, incapacitatea de a actiona sunt aproape inevitabile.

Invatand astfel, inca din copilarie ca totul trebuie sa fie clar determinat si ca nu toate placerile sunt permise, adultul obsesional ajunge sa fie convins ca exista intotdeauna o forma absolut corecta a lucrurilor, deci nu este de mirare ca obsesionalul este caracterizat de perfectionismul ridicat la rang de principiu, situatie in care ar vrea sa spuna tuturor cum ar trebui sa se intample lucrurile. Daca ar putea, obsesionalul ar constrange chiar viata, pentru a-i prescrie cum trebuie sa fie. De multe ori, cele care predispun la un asfel de comportament sunt mediile militaresti, academice sau religioase, in care apare educatia de tip autoritar, periculoasa tocmai pentru ca duce exact la acea obedienta neconditionata, inhibatoare de impulsuri naturale.

Nu in ultimul rand apare si elementul statutul familial, care poate impune copilului sa nu „isi faca de ras parintii”. Cele mai multe persoane cu specific obsesional sunt extrem de sensibile la opinia publica, la „ce zice lumea”.

Ce se intampla insa cu copiii crescuti intr-un mediu haotic, fara impunerea niciunei norme si fara nicio stabilitate? Deseori si acesti copii dezvolta structuri obsesionale de personalitate, care vin tocmai ca o compensare a lipsei de ordine din mediul exterior. Traind intr-o libertate fara niciun reper, fara niciun sprijin, acesti copii ajung sa isi construiasca ei insisi un fel de suport caracterizat prin ordine si disciplina autoimpuse. Insa pentru ca acest fundament este mereu amenintat de mediul extern, dezorganizat, comportamentele obsesionale declansate ca reactie de aparare vor deveni si mai puternice (idem, 153-159).

In ceea ce priveste parintii cu trasaturi obsesionale, daca aceste trasaturi sunt echilibrate, acestia sunt parinti responsabili si consecventi. Daca insa aceste trasaturi sunt accentuate, devin parinti rigizi, absolutisti, care inhiba creativitatea si spontaneitatea copilului, care nu tin seama de etapele lui firesti de dezvoltare, inflexibili si dornici doar de obedienta neconditionata a copilului (transformat deseori in viitorul adult cu tulburari obsesionale). Copilului ii cer respectarea intocmai a regulilor, punctualitate absurda, ordine desavarsita. Sunt totodata parintii care ii cer sa manace tot din farfurie, pentru ca ei stiu mai bine cat ii trebuie. Orice act de posibila rebeliune a copilului trebuie inabusit inca de dinainte sa apara pentru ca altfel ei ar pierde controlul si haosul s-ar instala. Promisiunea copilului, atunci cand greseste, sub forma absurda de: „nu voi mai face niciodata asta”, este singura scuza acceptata. Copilului ii sunt inhibate impulsurile sexuale, afective si agresive, adica impulsuri vitale.

Revenind la trasaturile generale ale persoanelor cu acest tip de structura, este de remarcat ca obsesionalii uita repede visele, sustinand ca oricum viseaza rar (adevarul este ca le blocheaza, nu si le mai amintesc), si nu au incredere in ele (interpretarea lor ar putea scoate la iveala ceea ce ei se straduiesc atat de mult sa ascunda, impulsurile lor firesti).

Profesiile specifice lor cer meticulozitate, responsabilitate, exactitate, rabdare, mai degraba decat creativitate, initiativa si libertate. Sunt cei mai scrupulosi si exacti functionari, sunt politicieni (domeniu in care se poate manifesta nevoia lor de control), oameni de stiinta, bancheri, chirurgi, preoti. Sunt interesati deseori de istorie, pentru ca aici nu se mai simt amenintati de schimbare: ce a trecut deja nu mai poate trece.

Daca am stabili formele sub care putem intalni o personalitate obsesionala, acestea ar porni de la doua posibilitati (amintite si mai sus):

  1. personalitati obsesionale desprinse din personalitati cu o vitalitate innascuta foarte puternica: oamenii responsabili, practici, pe care ceilalti se pot baza –> persoanele ambitioase, prozaice –> persoanele revendicative, certarete, incapatanate –> cei care detin puterea in modul despotic, tiranic, autocrat –> persoane cu catatonie psihotica;
  2. personalitati obsesionale desprinse din personalitati cu o vitalitate innascuta foarte slaba: adaptatii stersi, banali –> persoane pe care viata le angoaseaza si cu nevoia de a se asigura –> persoane ezitante, sovaielnice –> pedantii si carcotasii –> lingusitorii si slugarnicii –> ipohondrii ascetici –> bolnavii obsesionali propriu-zisi.

La limita inferioara la care se manifesta trasaturile obsesionale, adica cea mai sanatoasa, echilibrata, individul cu o astfel de structura de personalitate este stabil, rezistent, silitor, motivat, cu un pronuntat simt al realitatii, adept al corectitudinii, onestitatii, curateniei (inclusiv cea morala). Sunt cei care pastreaza traditia, care sunt un simbol al valorilor unei comunitati. Afectiv, chiar daca obsesionalul este mai degraba retras si nu foarte expansiv, este constant, durabil. Pericolul cel mai mare, dat de nevoia lui angoasanta de durata si siguranta, este acela de a deveni prea rigid. Trebuie sa invete sa lase lucrurile sa se intample si de la sine (idem, 174-179).

Personalitatile isterice si angoasa de necesitate

Nu avem ingaduinta pentru ceea ce consideram manifestari isterice, ba inca ne asteptam ca persoana care le produce sa inceapa sa se comporte rezonabil. Isteria e pentru cei mai multi o stare nejustificata, manifestata exegerat si patetic, specifica mai ales femeilor, ca doar ele sunt „asa de hipersensibile si dramatice”. Iar barbatului cu astfel de comportament i se spune reprobabil: „Te comporti ca o femeie isterica!”.

Cuvantul „isterie” provine din greaca veche, hystera, semnificand „uter”, pentru ca inca de atunci, de pe vremea lui Hipocrate, s-a considerat ca doar femeile sunt predispuse spre isterie. Mai aproape de zilele noastre, medicul francez Jean Martin Charcot, care i-a fost profesor si lui Freud, a stabilit ca isteria nu este specifica doar femeilor, ci si barbatilor. Studiul asupra isteriei a fost continuat de Freud, care a analizat legatura dintre conflictele psihice si manifestarea acestora sub diverse forme care tineau de simptomatologia fizica, adica raspunsul fizic, al corpului. Realitatea era insa ca astfel de manifestari erau specifice mai degraba femeilor decat barbatilor pentru ca specificul acestei perioade era patriarhatul, deci suprematia barbatului, femeia fiind dependenta financiar de acesta si avand roluri si functii dinainte stabilite, fara legatura cu identitatea de sine si dorintele ei reale: rolul de mama, de gospodina a casei, de sotie devotata. Capacitatea de exprimare a propriului sine fiind redusa, defularile (scoaterea in exterior a ceea ce se gaseste refulat in subconstient) aveau loc sub forma tulburarilor nervoase insotite deseori de somatizare, precum paralizia partiala sau totala, rigidizarea corpului in anumite pozitii, pierderea capacitatii de a vorbi, pierderea perceptiei durerii, dificultati de inghitire etc. Aceasta simptomatologie fizica aparent inexplicabila a reprezentat, de fapt, de cele mai multe ori, singura forma de exprimare si de protest, impotrivire.

Isteria, termen folosit astazi in sens peiorativ, a fost mult timp diagnosticul pentru anumite forme de tulburari nervoase. In 1980 termenul a fost scos din manualele de specialitate, deoarece diagnosticele au devenit mai variate, in functie de mai multe aspecte ale tabloului clinic. Un astfel de inlocuitor il reprezinta tulburarile somatoforme, adica cele manifestate prin somatizare.

Daca angoasa personalitatii obsesionale este fata de schimbare, cea a personalitatii isterice este, dimpotriva, fata de a nu fi stabilizat, limitat, legat permanent. Structura isterica vrea libertate, schimbare si toate posibilitatile care ii apar in cale, fara a lua in calcul consecintele, deoarece consecintele luate in calcul ar putea fi oprelisti in calea dorintelor. Nu in ultimul rand, dorintele acestui tip de personalitate cer satisfactie imediata. Insa „libertatea spre care tinde este mai mult eliberare de ceva decat libertate pentru ceva (…) Traieste ca intr-o lume de cauciuc, care aparent cedeaza oricat si se poate extinde arbitrar, ale carei ordini nu trebuie sa fie luate de fapt in serios, pentru ca se schimba mereu. Intr-o astfel de lume gasim mereu cate o usita in spate, pentru a ne sustrage de la consecintele faptelor noastre.” (Reimann, 181).

Pentru personalitatea isterica, punctualitatea si organizarea timpului sunt obiective aproape imposibile, rezistenta la frustrare foarte scazuta, disponibilitatea de a suporta tensiunile mica. Daca ar putea, nu ar fi niciodata persoana adulta, pentru a nu avea nicio responsabilitate, deoarece responsabilitatea fixeaza individul si ii aminteste de consecintele neplacute ale nerespectarii obligatiilor sale. Spre batranete, personalitatea isterica, refuzand realitatea si prelucrand-o dupa propria dorinta, se manifesta mai ales in incercarea de a-si ascunde varsta, specificand mai putini ani decat cei reali, adoptand o vestimentatie potrivita mai degraba tinerilor si apeland la chirurgia cosmetica.

Angoasa fata de restrictionarea libertatii, fata de definitiv, apare de multe ori sub forma fobiilor fata de restrictionarea libertatii de miscare, precum fobia de spatii inchise (claustrofobia), fobia de aglomeratie (agorafobia) sau fobia de inaltime.

Sustragandu-se de la tot ce le incomodeaza, personalitatile isterice pot ajunge sa se debaraseze de trecutul neplacut, ca si cum nu ar conta decat prezentul, insa in conditiile in care fiecare zi este un nou inceput, nu se poate realiza o continuitate in dezvoltarea Eu-lui propriu, astfel incat aceste persoane par deseori imprevizibile si greu de caracterizat, chiar si pentru ele insele. In situatiile in care se simt constranse prin reprosuri si critica, scaparea lor este de a aduce pe loc contra-reprosuri si contra-critici, iar cand acest lucru nu este eficient, se refugiaza in boala (idem, 183-188).

Istericul si iubirea

Pasional, solicitant si intens, individul caracteristic acestui tip de personalitate iubeste sa iubeasca (uneori iubeste iubirea mai mult decat pe partener), pentru ca iubirea aduce experienta noua si intensitate vietii lui. Deseori face parte din categoria cuceritorilor, stiind sa flirteze, sa cocheteze, sa creeze o atmosfera erotica, sa fie in centrul atentiei. Sunt spontani, plini de fantezie si traiesc clipa. Relatiile cu astfel de tipuri de personalitate nu sunt niciodata plictisitoare, pentru ca viata acestor persoane este plina intotdeauna de evenimente. In acelasi timp sunt insa narcisici, simtindu-se extrem de afectati cand nu trezesc interesul celuilalt, iar fidelitatea nu este o calitate a lor, pentru ca fidelitatea inseamna tocmai ceea ce pe ei ii angoaseaza cel mai mult: stabilitate, statornicie. Activitatea sexuala este de multe ori o modalitate prin care obtin ceva: cresterea sentimentului propriei valori si implinirea dorintei de putere fata de partener.

In cazul personalitatilor cu puternice accente de isterie, pot aparea o atitudine revendicativa foarte puternica si o exagerata nevoie de confirmare, deoarece la persoana cu structura isterica sentimentul propriei valori este bazat pe admiratia celorlalti si pe pe starea de a fi dorita. Este si motivul pentru care accepta atat de greu imbatranirea si pierderea calitatilor fizice pe care le foloseste pentru a atrage. Ca si depresivul, istericul are o nevoie exagerata de partenerul sau, dar nu intr-o relatie simbiotica, in care Eu-rile se dizolva, si marcata de angoasa de pierdere (ca in cazul depresivului), ci pentru confirmarea propriei valori. Crizele de cuplu vor aparea deseori, deoarece partenerul personalitatii isterice nu va putea indeplini intotdeauna aceasta cerinta, intr-o masura suficienta. Atunci cand trasaturile isterice sunt foarte accentuate, apar „devoratoarele de barbati” si „vanatorii de fuste”, cei care au nevoie de cat mai multe cuceriri pentru a-si confirma valoarea. Transformata intr-un joc pe care nu trebuie sa-l piarda niciodata, iubirea va fi pentru ei sursa de numeroase nemultumiri, dezamagiri, revendicari, reprosuri si scene pasionale, reactii catastrofale cand partenerul nu pare a iubi „cu adevarat”. Si, evident, eterna disputa „Cine este de vina?”. Nu este asadar de mirare ca sunt mai mereu in cautarea „marii iubiri”. Dintre toate cele patru structuri de personalitate, cea cu trasaturi de isterie este marcata de cele mai multe despartiri si noi inceputuri. In alegerea partenerului, de multe ori conteaza mai degraba posibilitatile materiale ale acestuia si pozitia lui sociala decat trasaturile caracteriale. Cea mai buna compatibilitate a structurilor isterice este cu cele depresive, deoarece depresivii au o mare disponibilitate de suprasolicitare si autodaruire. Pot fi compatilitati bune si intre doua structuri isterice, dar fara trasaturi specifice foarte accentuate, altfel vor predomina dorinta de rivalitate si de a-l invinge pe celalalt (idem, 188-196).

Istericul si agresivitatea

Structurile isterice prezinta o agresivitate oarecum spontana, fara persistenta, nu foarte rationalizata si vizavi mai ales de persoane, comparativ cu cea a structurilor obsesionale, atat de cramponati de principii, lucruri si situatii. Din cauza lipsei de autocritica si autocontrol, manifestarile agresive sunt mai degraba impulsive. Exagerarea si generalizarea („toti barbatii sunt niste afemeiati”, „toate femeile sunt proaste”) sunt si ele specifice acestor personalitati. Odata cu accentuarea laturii isterice se accentueaza si narcisismul, iar aceasta agresivitate va fi strans legata de nevoia de valorizare, de unde si hipersensibilitatea la jigniri. Unui astfel de individ ii vor fi specifice autoglorificarea, laudarosenia, fanfaronada, nevoia acuta de a se pune in valoare, de a fi mereu in prim-plan, astfel incat orice persoana de acelasi sex este perceputa ca un posibil rival care trebuie invins. Dar aceasta dorinta de a impresiona este direct proportionala, de fapt, cu neincrederea in sine, cu discrepanta dintre Eul dorit si Eul real.

Agresivitatea istericului este deseori teatrala, patetica, pasionala, surprinzatoare, mizand pe efectul de impresionare pe care il va avea asupra celuilalt. La reprosuri pertinente, el raspunde prin atac (atacul i se pare cea mai buna aparare), de multe ori fara nicio legatura cu discutia initiala, pentru ca realitatea care nu ii convine i se pare astfel mai usor de evitat. Atunci cand percepe actiunile celorlalti ca pe atingeri aduse amorului propriu, structura isterica poate dezvolta puternice sentimente de ura, declansate, de fapt, de angoasa de a nu merita iubirea. Echilibrul acestei personalitati este extrem de labil si poate fi usor destabilizat.

Un alt specific al acestui tip de personalitate este intriga, individul isteric putand ajunge sa devalorizeze pe cineva pana la discreditare (idem, 197-199).

Fundalul biografic

Printre factorii ereditari se numara vitalitatea innascuta, un grad mare de spontaneitate si de receptivitate emotionala, expansivitate, deschidere mare spre autoexprimarea in exterior a vietii interioare. Aici apar atat placerea relationarii, cat si nevoia de a fi valorizat, astfel incat de la ceilalti se asteapta la simpatie si confirmari. Si, de cele mai multe ori, aceste persoane chiar sunt simpatizate pentru farmecul, vioiciunea si capacitatea lor de adaptare, pentru stilul intens al vietii. Dar tocmai aceste urmari ale factorilor ereditari fac aceste personalitati sa considere firesti simpatia si admiratia celorlalti, sa se bazeze pe calitatile lor pentru a obtine privilegii, deci sa se astepte sa fie placute intotdeauna.

In evolutia noastra, etapa de 4-6 ani poate fi determinanta pentru dezvoltarea unei personalitati isterice. Este perioada in care copilul trece de la lumea sa magica, in care dorintele si posibilitatile sunt infinite, la cea reala, in care exista niste limite ale dorintelor si posibilitatilor lui. In aceasta etapa de trecere spre maturizare, este necesar ca modelele oferite de adulti sa fie adecvate, astfel incat copilul sa-si doreasca sa ii imite. Parintii trec si ei din stadiul de semizei superiori copilului, la stadiul in care sunt observati critic de catre acesta. Este etapa in care se pun bazele comportamentelor specifice sexului copilului, in care el incepe sa-si contureze imaginea de sine si, odata cu aceasta, sentimentul propriei valori, toate acestea ajutandu-l mai tarziu sa-si poata descoperi propria identitate.

In cazul personalitatilor care dezvolta ulterior caracteristici ale structurii isterice, se pare ca exact aceasta etapa nu s-a desfasurat in mod corespunzator, copilului neoferindu-i-se modele adecvate din partea adultilor, modele care sa-i permita sa fie dispus sa renunte la comportamentul infantil in favoarea responsabilitatilor si a constiintei necesitatilor. Daca va experimenta capacitatile corespunzatoare varstei lui, indeplinirea noilor sarcini ii va aduce sentimentul extrem de important al propriei valori.

Un mediu familial inadecvat nu ofera sprijin, orientare si poate prezenta aspecte precum: copilul este considerat prea mic pentru a fi luat in serios sau prea putin capabil, parintii il cearta azi pentru ceva ce ieri nu au luat in seama, transmitandu-i mesaje contradictorii, ei insisi se pot certa in fata lui, considerandu-l prea mic pentru a intelege, dupa care asteapta de la el sa se comporte altfel decat ei. In aceste conditii, copilul prefera sa ramana un copil fara responsabilitati, adica sa nu treaca la nivelul superior de maturizare, de unde si infantilismul ulterioarei personalitati isterice. Cand parintii nu sunt modele adecvate pentru copil, exista posibilitatea ca acesta sa preia modelul lor sau sa-l refuze, dar nici aceasta situatie nu este una fericita, deoarece el se va simti singur, parasit, iar la varsta adulta va ramane fixat pe ideea de a avea un comportament opozant celui al parintilor, deci nu va evolua adecvat personalitatii lui. Problematic este si modelul in care apare inversarea de roluri: barbatul tinut sub papuc de o femeie prea autoritara, model care nu ii va oferi copilului o imagine corecta despre identitatea de gen, iar la varsta adulta acest lucru se va reflecta in atitudinea sa fata de persoanele de sex opus.

O premisa a ulterioarei personalitati isterice o reprezinta si o casnicie nefericita a parintilor, in care copilul devine un fel de substitut al partenerului inadecvat sau confesorul ori consolatorul parintelui dezamagit, situatie in care nu mai poate construi o relatie sanatoasa cu celalalt parinte, intra in conflic cu acesta si dezvolta, in plus, sentimente de culpabilitate. Un rol confuz este si unul in care este tratat ca un copil, dar in acelasi timp i se atribuie si un rol de adult (mai ales cand parintele i se confeseaza). Copilul simte ca nu poate indeplini aceste asteptari (in realitate, suprasolicitari), si astfel pot aparea sentimente de inferioritate.

Un alt tipar al parintilor care pot determina o viitoare structura isterica de personalitate este cel al parintilor care incearca sa se implineasca prin copil, in acest caz structura de personalitate fiind deseori una isteric-depresiva.

O situatie inadecvata este si cea in care parintii „defileaza” cu copiii lor, vor ca acestia sa straluceasca si ii fac sa creada in admiratia permanenta a celorlalti.

Problema centrala a personalitatilor isterice tine asadar de lipsa de identitate, deoarece modelele din copilarie nu au fost cele adecvate, astfel incat sa fie imitate, sau pentru ca sunt preluate roluri care aparent aduc mai multe beneficii. Profesiile cele mai potrivite structurilor isterice sunt cele care se bazeaza pe relationare, personalitate, flexibilitate, vitalitate, asigurandu-le, in acelasi timp, si nevoia de valorizare: profesii care presupun dobandirea unor ranguri, titluri (percepute ca acordand stralucire suplimentara personalitatii lor), profesii care implica audienta, public, care le permit sa-si puna in valoare capacitatea de seductie, de convingere, farmecul, improvizatia, spontaneitatea, inclinatiile artistice.

Formele sub care poate aparea o personalitate isterica, in functie de cat de accentuate sunt trasaturile ei, pleaca de la oamenii vioi-impulsivi, care isi doresc valorizarea si manifesta vanitate -> narcisicii care vor sa ramana in centrul atentiei si sa fie confirmati -> cei care se autovalorizeaza in mod exagerat si care sunt dependenti de contact -> „fata tatei si baiatul mamei” -> cei care fug de realitate, au roluri care nu corespund Eu-lui real, ajungand uneori sa practice chiar escrocherii -> misoginii, femeile „castratoare”, care desconsidera barbatii, si cei care nu isi accepta identitatea de gen, ajungand deseori la homosexualitate -> cei care dezvolta diferite fobii -> persoane cu tulburari psihice grave (idem, 200-228).

Bibliografie:

Riemann, Fritz, Formele fundamentale ale angoasei, Editura Trei, Bucuresti, 2005

FacebookTwitterGoogleTumblrLinkedInRedditPinterest


Olga Gadea
04-11-2016

developed and designed with by